Ma uit spre geam si parca ar vrea sa ploaie...dar nu vrea nici decum...cu gandul la stropi, am inceput eu sa plang...asa ca de obicei... cu tot sufletul... Am plans pentru mine, pentru tine, pentru noi pentru voi, pentru prostia mea, pentru asa zisa bunatate, pentru aceste lacrimi pe care le vars acum, pentru lumea intreaga, pentru cerul care nu vrea sa verse si el o lacrima cu mine, pentru norii care si-au facut aparitia peste tot, pentru ... pasarea care se aude in departare, pentru nucul din fata geamului, pentru casa parinteasca care uneori ma striga cu disperare, pentru intrebarile din fiecare zi, pentru zambetul de copil, pentru noptile nedormite, pentru glumele spuse, pentru micile rautati, pentru soarele care imi aduce uneori lumina in suflet, pentru intunericul care ma stapaneste uneori, pentru tot ce inseamna tot, pentru tot ce se spune si nu se spune...
O lacrima pentru ceea ce sunt si pentru ceea ce nu pot fi, sau pentru ceea ce mi-as dorii sa fiu si nu reusesc, pentru tot ce as dorii sa iti spun, pentru tot ce mi-ar place sa iti spun si sa iti arat, pentru toate cuvintele frumoase si de dor , pentru toate atingerile, pentru toate saruturile... pentru tot ce mi-as dorii si ce imi doresc...
Un zambet...poate mai tarziu...poate in alta zii...poate cu alta ocazie...
Hmmm...soarele tocmai si-a facut aparitie... poate ar trebui sa zambesc...sau poate ar trebuii sa imi deschid sufletul si sa il las din nou sa zburde...poate...pentru...sau nu...inca nu...poate mai tarziu...
