sâmbătă, 16 mai 2009
Cum e sa te simti la inaltime, sa simti ca lumea e a ta, sa te invarti deodata cu aerul, sa nu-ti pese de nimic, sa fii tot mai sus, sus de tot, sa-ti doresti s anu te mai intorci d eunde ai plecat, sa-ti treaca prin minte amintirea celor 23 de ani petrecuti in familie, cu prietenii, cu colegii, cu necunoscutii, cu cei mai putin prieteni...cum e sa simti ca ti-ai gasit - chiar si pentru numai cateva clipe (pe care ai posibilitatea sa le lungesti la nesfarsit) locul - locul tau - si sa nu ma i vrei sa pleci si sa incepi s aplangi si sa auzi ca cineva te striga: Danielaaaaaa....nu, nu vreau sa vin, nu vreau sa ma intorc de unde am plecat...
Nu vreau sa ma lovesc de pamant in dimineata asta si sa realizez ca trebuie sa merg la scoala pentru ca inca mai am examene.
Inca nu-s un om mare!
Cum ar fi sa-mi dau seama azi, sau maine , sau intr-una din zilele astea - ca niciodata n-o sa fiu om mare?! Si ce as face, mai ales?
1 comentarii:
Vrei nu vrei vei fi om mare, responsabilitatile vor curge pe umerii tai, calindu-te incet incet spre greutati, spre viata, iar ce faci astazi va fi mangaiere.
O duminica placuta!
Trimiteți un comentariu