"Te iubesc!" doua cuvinte...ce simplu este sa le rostesti...
Stau acum si ma gandesc ca probabil nu am crezut niciodata cu adevarat in aceste doua cuvinte.A fost o perioada in care nu le-am folosit deloc, a fost o perioada in care le-am rostit, crezand ca prin ele pot transmite tot ce simt, toate sentimentele care ma incercau. Le primeam inapoi ca si raspuns, si credeam cu tarie ca si persoana respectiva simte la fel ca si mine...poate...sau poate nu...
Nu am fost obisnuita sa le spun si nici sa le aud, dar cum cu lucrurile frumoase te obisnuiesti repede...nu mi-a luat mult timp pana ca incep sa cred in valoarea lor, sa imi faca placere sa le aud si sa le spun.Desi am spus de multe ori ca nu le mai cred, continuam sa le spun si sa le aud, si...doamne cat era de bine.
Acum, nu le mai spun si nici nu le mai aud, imi lipsesc, dar nu mai cred in ele...nu mai cred in valoarea lor.Poate ca unii o sa imi dati dreptate, poate ca unii o sa va intrebati de ce, sau poate ca unii o sa ma condamnati, insa pentru mine nu au nici o valoare.
Spunand "te iubesc!" si "nu pot trai fara tine" sau "nu te voi parasii niciodata" e ca si cum am spune ca noi nu vom murii niciodata. Va spun eu ca murim, si putem trai bine mersi si fara "aceea persoana" timpul le sterge pe toate, iar daca nu le sterge le pune bine, intr-o cutie a carui lacat va ruginii la un moment dat.
Azi iubesti, maine nu mai iubesti, azi simti fluturi in stomac, maine s-ar putea sa zboare. Azi iubesti cu toata fiinta ta, maine vrei sa fugi cat mai departe de cel caruia cu cateva ore inainte ii spuneai sincer "te iubesc!" .
Cu fiecare "te ubesc!" pe care mi-l amintesc mai cade cate o caramida, si tot ce a fost construit se darama. Asta daca nu s-a daramat deja, si intretin o iluzie, pentru inca cateva zile, pana imi dau seama ca defapt totul este jos, si nu se mai poate recladi nimic, pentru ca deja este acoperit de apa, acel teren care cu ceva timp in urma, era cel mai sigur loc din cate ar putea exista.
Am pregatiti acum cutia in care amintirile mele vor sta pentru o viata de acum, are 21 de lacate, va fi bine inchisa, voi arunca toate cheile in oceanul de lacrimi, astfel incat sa nu le pot gasii, chiar daca la un moment dat voi vrea.
Am asternut frumos in cutie, primele mailuri,primul sms primit de la tine, primele discutii pe mess, primele strangeri de mana, si primele atingeri.primii fluturasi in stomac, primul gol plin.Prima noapte in care ne-am sarutat pana dimineata. Am asternut si primele cuvinte "cred ca te iubesc". Intr-un colt am pus poza noastra, intr-un altul stau ingramadite toate visele pe care ni le-am facut impreuna.Undeva pe acolo sunt si certuile pe care le-am avut de-a lungul timpului, si care uneori ne-au facut mai puternici.Tavanul pe care erau pictate trupurile noastre goale, si-a gasit si el loc, pe capacul cutiei, si zambesc sfios , de acolo.
Imbracat frumos in matase albastra am pus si sufletul meu, e ca un balon din acela care il faci din apa si sapun, gol inauntru si multicolor in exterior.L-am imbracat acum, frumos, in albastru, sa nu-i fie frig.Am asezat alaturi si cele 21 de flori, deja uscate de pe biroul meu.erau pentru tine.
Peste toate astea am pus amintirea zambetului tau, a ochilor tai care odata ma priveau cu atat dragoste, am pus si toate cuvintele frumoase, toti acei "te iubesc!" si-au gasit si ei loc, iar peste toate astea am presarat o urma a parfumului tau si am inchis cutia.
Lacatele se pun acum unul cate unul, incet si cu grija...
Gata! Am aruncat si cheile. Mai ramane de vazut ce voi face cu aceasta cutine, daca o tin in maini simt ca mi se scurge incet, asa ca m-am hotarat, ti-o voi da tie,sa o ti tu. Pentru mine este o povara pe care nu o mai vreau.Ti-o dau tie.Poti sa faci ce vrei cu ea.Poi sa o arunci in ocean, sau sa o vinzi, sau poate o vei arde...
De astazi incepe o viata fara tine, o viata fara amintirea ta sau a noastra, o viata in singuratatea mea,in lumea mea ...