Continuare....

marți, 10 martie 2009

Copilul statea descult in zapada arsa de soare, ranile picioarelor ii sangerau neintrerupt, lacrimile ii curatau obrajii murdari de funingine, plangea...
Si parca asta era tot ce ii venea in minte, era ca o umbra trecutului. Deodata isi reaminti ca astazi o sa o vada, urma sa se reintoara la vechea casa. Era Maria, ce pe care o iubise atat...dar parca isi pierduse iubirea.Emotiile imi cuprinsara sufletul si lasa purtat intr-o nostalgie pura - cand el si Maria copilareau fericiti. Si mainile lor se intalniera de atatea ori, pentru el fusese iubire.
Trecura apoi cateva ore bune in care statu si privi in oglinda ore in sir.
Auzi apoi o trasura si deodata se facu agitatie...Vechea casa se umplu repede, ceva zumzet pe coridoare. Iesi in intampinarea noilor veniti...Inselese ca era deja totul aranjat, oaseptii se aranjasera in camerle lor, iar doamna Maria ceruse o camera separata pentru a se odihni pana la cina. Liniste...nu se mai putu regasi nici macar prin gandurile lui, nu ii venea nimic in minte. Ar fi vrut sa o vada, parca traia pentru asta...dar ce era el azi, cum se intamplase totul si de ce o pierduse pe Maria?
Se hotari sa merga sa o vada. Intr-o clipa fu in fata camerei ei, era intredechisa. Simtea acelasi miros ce il purta Maria si dete buzna
- Maria!
O tanara doamna isi tineara mana lipita pe geam...si batea usor cu degetele fine in sticla, usor plictisita. Dincolo de geam era viata ei. Nicio tresarire. Cateva momente de tacere. Se gandi sa plece cand....
- Am stiu ca o sa vii sa ma vezi! zambi usor, dar parca nu era zambetul ei. Vru sa ii citeasca pe chip o usoara emotie, ceva, dar nimic nu o trada. Isi lasa apoi trupul sa se prabuseasca in vechilu fotoliu.Era schimbata. O vedea si parca vedea prin ea.
- Cum ai ajuns ?
- Bine, a fost obositor drumul. Mi-e era dor...de casa asta, aici am crescut pana la 17 ani. Zambi duios. Apoi isi lasa privirea in jos de parca ar mai fi cautat ceva. Erau intre ei atatea lucruri nespuse.
- Casa a fost trista fara tine, ti s-a simtit lipsa...Asa cum facuse intotdeauna - asa facea si acum, lucruri rostite pe jumatate. Se gandi "de ce nu pot sa zic ti-am simtit lipsa ?", si apoi isi zise ca poate oricum nu are rost cand ii citi pe chip un usor zambet ironic. Niciodata nu reusise sa ii inteleaga mimica, numai interpretari...
- Nu si de acum incolo, m-am intors. Si iar se pierdu in privirea ei...parca ar mai fi vrut sa interpreteze ceva din cuvintele astea...si ii vazu zambetul ce il privea in ochii si cel pe care il stia mai bine ca nimeni
Deodata se ridica brusc din fotoliu si pleca...Ramase privind in urma ei, si o auzi cantand in timp ce cobora scarile. Ca ii fusese dor de ea sau ca o mai iubea? Nu se mai gandi la asta....Dar ea? ea il mai iubea ?