Drumul catre nicaieri... [1]

marți, 10 martie 2009

- Va spun eu dom’le, lumea e pe duca, nu mai are mult. Numai minunatii vezi pe la televizor, iar de cand cu criza asta e tot mai greu. Pai deunazi am vazut...

Nu eram deloc atent la ce-mi spunea omul asta. Nu i-am retinut nici macar numele. Am pierdut sirul numarului de masini la care am facut autostopul, iar fiecare sofer parea tare dornic sa se confeseze unui strain. Eu ma multumeam de fiecare data sa dau din cap si sa aprob, fiind prins in propriile ganduri. Toate astea nu contau, tot ce conta era sa ajung la destinatie. Nu mai aveam mult si urma sa ajung dupa un drum lung.

Tineam in mana un trandafir rosu. Nu era orice trandafir, era trandafirul perfect, mi-a luat mult timp sa-l obtin. Culoarea era perfecta, nu avea spini. Imi aduc aminte cu melancolie cum a inceput calatoria mea, cu un trandafir alb, sfrijit, atat de plapand incat parea oricand, la cea mai mica fortare, gata sa se rupa.

Soseaua pe care mergea masina era foarte populata. Un dute vino constant, oameni grabiti, oameni ce uitau de ei. A fost o calatorie lunga si interesanta, nu am regrete, insa abia asteptam sa se termine, acum cand ma vedeam asa de aproape de destinatie.

La un moment dat omul meu a tacut, apoi a dat drumul la muzica. Muzica, desi enervanta, imi mai calma putin din nerabdare. Cel putin nu mai eram nevoit sa dau din cap mecanic. Amintiri de tot felul se perindau prin capul meu. Dusesem o viata destul de ciudata, fara constante, mereu in preschimbare. Mi-am intrerupt sirul gandurilor cand am vazut apropiindu-se drumul pe care trebuia sa apuc. I-am spus soferului sa opreasca.

- Sunteti sigur dom’le? Drumul asta pare sa nu mai fi fost batut de mult de pasi omenesti, pare ca duce nicaieri. Va pot duce pana la urmatorul oras, e frumos, cunosc acolo...

Nu-si mai continua spusele deoarece l-am intrerupt multumindu-i de amabilitate si urandu-i noroc in viata. Parea sa aiba nevoie de noroc. A plecat putin suparat si incurcat de faptul ca apuc acest drum si nu vreau sa merg in oras. Nu imi pasa de asta.

Am apucat pe drumul meu, un drum ce intr-adevar parea sa nu mai fi fost batut de picior de om de ceva timp. Nu era un drum drept, dimpotriva, era destul de intortocheat. Inafara de sosea si masinile de pe ea, cat vedeai cu ochii era numai pustiu, un pamant sarac pe care cresteau doar maracini si putina iarba care nu era nici pe departe verde.

M-am oprit la un moment dat si m-am uitat inapoi. Soseaua abia se mai vedea, zgomotul masinilor se auzea slab. Ma gandeam cu usoara tristete la toata calatoria. Imi va fi dor. Un dor fara regrete. Cu un oftat lung am continuat sa merg pe drumul catre nicaieri...


(va urma)

1 comentarii:

gabrieladan spunea...

Si pe cand continuarea? Pentru ca sunt foarte curioasa ce culoare va avea trandafirul pana la final ;)

Trimiteți un comentariu