Here goes nothing

miercuri, 11 martie 2009

Copilul stătea desculţ în zăpada arsă de soare, rănile picioarelor îi sângerau neîntrerupt, lacrimile îi curăţau obrajii murdari de funingine, plângea...

Nu avea cum să fie copilul lui, copilul lui era înmormântat de mult. Avea şi o statuetă micuţă şi drăgălaşă care împietrea surâsul lui dulce, de mult pierdut. Putea fi copilul... îi treceau gânduri nebune prin cap. Trecutul revenea în mintea lui, omul deveni stăpânit de o durere imensă pe care credea că de mult a uitat-o. Dar copilul din faţa lui sângera şi plangea. Avea privirea goală şi ochii lăcrimau incontrolabil. Furia care îl inunda era teribilă, nu se putea abţine. Vroia să fie plin de compasiune pentru fiinţa din faţa lui, dar nu putea. Era furios pentru că acel chip exista. Era furios că nu putea să facă nimic să uşureze durerea copilului. Era furios că nu putea să plângă, că nu putea să aline, că nu putea să învie. Să învie ochii aceia goi; nu putea să schimbe trecutul… Pentru prima dată vroia să nu mai vadă şi vroia să se întoarcă şi să se îndepărteze. Ceva îl ţinea pironit în loc. Simţi ceva rece pe picior. Se mişca. Ce făcea? Tot peisajul se strângea în jurul lui şi nu mai vedea nimic de frică şi de singurătate. Se uită în jos doar ca să vadă o mânuţă vânătă care mângaia un picior desculţ şi însângerat.

Se trezise brusc şi un fior îi străbătu şira spinării. Acelaşi vis în fiecare seară de când soţia lui era lângă el şi copilul scrâncea încet în pătuţ. Nopţile negre în care era doar un nebun de alb erau aşa aproape şi totuşi aşa departe. Plecarea îl făcea să nu poată dormi noaptea, să fumeze ţigară după ţigară, să putrezească pe dinăuntru lângă cei mai dragi oameni din viaţa lui.