Continuare...(2)

marți, 10 martie 2009

Copilul statea descult in zapada arsa de soare, ranile picioarelor ii sangerau neintrerupt, lacrimile ii curatau obrajii murdari de funingine, plangea...
plangea inecat, plangea asa cum isi dorise dintotdeauna sa planga, din suflet, fara teama...fara sa-i fie frica de ochii lumii, fara sa-i fie frica de mila...lacrimile i se innodau dedesubtul barbiei si-i curgeau pe gat, in jos. Rareori se stergea si-si manjea intreaga fatza de negreala. In sinea lui plangea pentru ceva ce niciodata n-o sa primeasca inapoi. O pierduse. Definitiv. Si odata cu ea, sufletul sau. Era gol pe dinauntru. Era strain de trupul lui. Tremura din toate incheieturile si repeta, infundat doua cuvinte: "de ce?"
Eu, din coltul strazii, il priveam ingandurata. Ii simteam durerea, nelinistea, dorinta, visele intrerupte si visele facute tandari. imi doream sa-i pot alina durerea. Dar cum? Ma simteam la fel. La fel ca si el...poate chiar mai rau. toata frica pe care el n-o simtea, eu o simteam, pana in maduva oaselor. Mi s eparea ca-l cunosc de undeva...
Trebuia sa ma apropii cu orice pret. Nu stiam cum si mai ales de ce s-o fac. Plansul lui, lacrimile lui imi tremurau mie in palma.
ma simteam atat de aproape lui, incat credeam ca e parte din mine. partea aceea la care am renuntat.
Copile...m-am napustit asupra lui, i-am sarutat taplile insangerate si i-am zis: "ce bine ca te-am regasit..."
Va fi sansa mea sa redescopar copilul din mine, copilul pe care l-am gonit nu cu mult inainte...