Sarutul din noapte

duminică, 22 martie 2009

Este dimineata de dupa noaptea in care nu am dormit un minut. Dar nu, nu ma simt obosita. Ne-am sarutat o noapte intrega si parca tot nu m-am saturat. Parca ti-am spus si ca te iubesc. Parca. Nu-mi amintesc prea bine - imi tremura inca buzele , imi zvacnesc si ma cearta ca am plecat de langa tine. Dar nu pentru mult. Voi sti sa ma intorc mereu, chiar daca n-o sa ma chemi -asta nu inseamna ca nu ma astepti.
Ma simt cumva moale si grea. Degeaba imi rog picioarele sa ma duca undeva, ele nu ma asculta. O data la 3-4 secunde aud numele tau, in ecou, ca intr-o pestera. Si tresar.

-Marturisec ca niciodata nu am fost sarutata atat de mult. Nu, nu ma simt obosita., dar simt ca am parcurs 1000 km intr-un sarut, ca prin vis. Tu chiar existi?

-Exist, da. Tu?

-Cred ca da.De ceva vreme. In viata Asta niciodata nu m-am simtit mai fericita. Poate doar in momentul nasterii mele, atunci n-aveam sa stiu ca viata are sa fie atat de cruda cu mine.

-Ai fi ales sa nu te fi nascut?

Si si-a ascuns privirea, d eteama ca poate, la un moment dat m-as putea supara sau enerva pentru ce m-a intrebat. Nici eu nu am zis nimic un timp. Din cauza ca si eu m-am gandit, candva, la aceasta posibilitate - insa am preferat sa tac, sa nu ii dezvalui nimic din adancimile gandurilor mele nefaste care mi-au chinuit adolescenta. Sau cel putin o parte din ea - dar nu cea mai frumoasa. Imi place sa cred asta. Ce? Ca nu cea mai frumoasa.
Statea langa mine, in dreapta mea, pe un scaun cu sezut rosu, din musama, nu prea murdara, dar nici prea curata, cu spatarul din aluminiu sau otel, rece, obrazul si-l tinea in palmele cu care m-a atins, fricos, toata noaptea. Noaptea incare nu am dormit deloc. Tacerea ma ucide. Parca ma face sa ma simt cumva nesigura. Am decis, dupa un timp, sa vorbesc eu.

-Nu.

A tresarit. Avea impresia ca s-a tacut 2 ore. Simtea aceeasi tacere. La un moment dat a gustat si din durerea mea. cu totii consideram tacerea ca o portita, ca o scapare, ca o eliberare. Cand esti ranit, taci - pentru vindecarea sufletului. Mi s-a parut ca tremura si ca ii vine sa planga. Imi venea sa ii sar in brate, dar nici nu-mi doream sa se sperie. In ochi ii simteam teama, nesiguranta, frica de Dumnezeu, credinta sai necredinta, iubirea fata de mine - caci ma iubea si ma iubea de mai multa vreme, nebuneste, asa cum iubesti o singura data in viata-.
Este ca un dar, un dar pe care nu toti il avem. M-am trezit vorbind, involuntar. Unii ar fi spus ca-s nebuna.

-Un dar pe care unii il considera cea mai grea povara. Pe altii ii dor umerii ducand astfel de povara, le e greu si se plang de uscaciunea sufletelor celor de langa ei, ins anu-si vad propria desertaciune sufleteasca.

Nu stia la ce ma refer. Se uita cu ochii mirati la mine si incerca sa ascunda ceva. Nelinistea mai exact. Uimirea incerca sa o ascunda - sa nu ma sperie pe mine. Tacerea in continuare. Eu n-as fi vrut sa taca. Era momentul in care simteam nevoia sa-i aud vocea, pentru alinarea si mangaierea sufletului meu pe care mi l-am pus in palma sa. Dar tacea si ii placea sa taca. Era genul acela de tacere enervanta. In ciuda oboselii pe care n-o simt, desi nu am inchis ochii decat pentru a-mi reface, in minte si in mintea mea - firul sarutuluiprin care am strabatul 1000 km prin venele noastre, prin sufletele noastre - mi-ar fi placut totusi sa... [m-a intrerupt].

-Impovararea vine din noi, Daniela! Mistuirea sufletului, in toata splendoarea fiinte tale, framantarile si nemultumirile cotidiene ne chinuie pe toti...E momentul in care ne indoim de existenta Lui si ne lasam vanati de necredinta. Ne vom intoarce spasiti in fata Lui, pentru iertare...

-O sa ne ierte?

-Cat despre dar, daca la a iubi o singura data in viata te-ai referit, sa stii tu, Daniela, pentri ei, majoritatea, e cea mai mare pedeapsa (povara).

Mi-am aprins o tigara. fumul se rotea in jurul nostru, vedeam ca prin ceata intreaga mea dorinta de a exista cineva in viata mea care sa-mi completeze cele mai mari lipsuri. Temerile cele mai mari mi-au fost inlocuite cu linistea ce-o simteam cand ma aflam in preajma sa.

-Mi-e dor de tine, de aseara...

-Si mie, Daniela.

M-a imbratisat calduros, m-a sarutat pe frunte, s-a ridicat si dupa un timp am auzit doar usa trantindu-se.

-Te iubesc, am zis soptit.

-Poftim?

Marturisesc ca mi-ar fi placut sa nu plece. Se va intoarce oare? Cu siguranta se va intoarce. Pentru ca ma iubeste. Asa cum iubesti o singura data in viata.
Sa nu se impovareze...